Există ceva cu adevărat miraculos în felul în care copiii mici reușesc să aducă un zâmbet pe fața tuturor celor care îi întâlnesc. În Italia, un bebeluș dolofan și fericit este cunoscut sub numele de "bombolotto" - un termen care captează esența cuvintelor "bebelus jucărie", "păpușă", "copil fericit". Într-o lume și mai ales într-o cultură unde copiii sunt considerați o binecuvântare publică, mi-am dat seama că am de învățat cum să accept mai ușor felul de a fi al altora. Și astfel, a început aventura mea de a învăța să las pe alții să aibă contact cu copilul meu.

Povestea începe în momentul în care am ajuns, împreună cu soția și fiul nostru, un bombolotto în devenire, în Napoli. Acesta a fost locul în care carisma fiului meu de a provoca străinii să îl adore a devenit evidentă. Nu aveam nicio idee despre ce urmează să se întâmple pe străzile vibrante și aglomerate ale orașului.

Încă din prima zi, o vânzătoare din Cartierul Spaniol ne-a întâmpinat cu un zâmbet larg și fără să ceară permisiunea, l-a luat pe fiul meu din brațele mele și a ieșit cu el ținut de mână să-i arate un raft de ceramici. Am fost luat prin surprindere și oscilam între dorința de a interveni și conceptul de "bombolotto" care mă intrigase profund. În Napoli, bebelușii sunt ca niște mascote care trebuie pupate pe obrăjori și îmbrățișate cu afecțiune. Am învățat rapid să apreciez această perspectivă a italienilor asupra copiilor.

La început, a fost greu. Fiul nostru a fost născut mai devreme, iar greutățile de sănătate și spitalele au devenit parte din viața noastră cotidiană. Fiind părinți, ne-am simțit datori să ne protejăm copilul cu orice preț. Odată cu primele sale luni, însă, a început să crească rapid și să devină un băiețel "robust". Observând cum creștea și se dezvolta, am început să privesc lucrurile altfel.

Am ales să profităm de câteva săptămâni libere și să călătorim în sudul Italiei, dorindu-ne să ne bucurăm de briza mării și să vedem cum ar reacționa micuțul nostru pe plajele Adriaticii. Pornind într-o astfel de aventură, am realizat că alții doreau să își arate afecțiunea față de copilul nostru. Această interacțiune internațională cu diverse persoane a adus o formă inedită de emoție și o cale de a cunoaște cultura locală la un nivel mai profund.

Pe măsură ce călătoria noastră a continuat, greutatea fiului meu devenise o temă centrală. Am investit într-un rucsac special pentru copii pentru a putea explora orașele pitorești și a traversa străzi cu piatră cubică fără probleme. Cu toate acestea, la un moment dat, m-am trezit predându-l altor oameni care erau dornici să-l țină măcar pentru câteva minute. Am acceptat cu o liniște neașteptată această idee, realizând că nu este doar plăcut pentru cei care ne ofereau o mână de ajutor, ci și benefic pentru noi ca părinți.

Cu fiecare persoană care l-a ținut în brațe pe bombolotto, am simțit cum se creează o rețea de conexiuni delicate între noi și această lume fantastică, plină de neașteptat. Interacțiunile acestea mi-au adus o pace interioară și un sentiment de apartenență între necunoscuți.

Confortul pe care l-am dobândit împărtășindu-l pe "bombolotto" cu alții a depășit insecuritățile inițiale și mi-a deschis ochii, amintindu-mi că părinții sunt aici nu doar pentru a proteja, dar și pentru a permite micuților să înflorească în lume.

Acum, închei povestea noastră cu un zâmbet. Am învățat o lecție valoroasă de la fiul meu și de la acest concept italian fermecător: Uneori, greutatea pe care credeam că doar noi suntem meniți să o purtăm poate fi împărtășită. Un bombolotto este, într-adevăr, o binecuvântare grea și ușoară în același timp, un dar ce merită împărtășit cu generozitate.