Din cele mai fragede timpuri, băieții manifestă impulsuri care pot stârni bănuieli sau chiar priviri dezaprobatoare din partea celorlalți. În perioada copilăriei, instinctiv și fără să ne gândim prea mult, explorăm lumile noastre inocente și curioase. Adolescența aduce cu sine impulsul de a ne strădui să atingem fiecare tocul ușii pe sub care trecem. Și, odată ce devenim tați, o dorință profundă de a ne juca cu bebelușii noștri ne împinge să îi aruncăm ușor în aer cu o grimasă jucăușă pe față.
De ce acest obicei, aparent contrar instinctului de protecție parentală? La urma urmei, ne străduim să asigurăm siguranța copiilor noștri în scaunele auto sau în sisteme de purtare ce se fixează strâns pe pieptul nostru. Îi legănăm cu grijă, ca pe niște mingii de fotbal, asigurându-ne că nu li se va întâmpla nimic.
Totuși, pentru mulți tați, aruncarea bebelușului în aer este, în esență, un răspuns la o dorință neexprimată de a trăi momente de joc și conexiune. Este preludiul bătăliilor pe covorul din sufragerie și al sesiunilor de sărituri în piscină. Așa cum mărturisește Jacob, un tată mândru de trei copii, „așteptam cu nerăbdare să devin tată, și să-mi fac copiii să râdă era una dintre cele mai mari bucurii”.
Pentru Alex, un alt tată, momentul aruncării era o sursă de adrenalină, o evadare temporară din rutina încetinită a vieții de proaspăt părinte. Își amintește că, deși nu exagerează cu aruncatul, simțea că este un stimul necesar într-o perioadă altfel plictisitoare.
Cât de sigure sunt aceste momente jucăușe?
Reacțiile temătoare ale partenerelor sunt, adesea, fondate. Bebelușii sunt fragili, iar capul lor poate avea nevoie de până la 18 luni pentru a se închide complet și a deveni rezistent. Dr. Christina Johns, medic pediatru de urgență, avertizează că orice impact asupra unui copil mic este riscant din cauza moliciunii oaselor craniene.
Există și riscul prinderii necorespunzătoare, care poate duce la fracturi sau dislocări. Reflecțiilor și studiilor din psihologia dezvoltării contrazic, de asemenea, presupunerea că un bebeluș zâmbind ar însemna că se distrează. Zâmbetul unui bebeluș ar putea foarte bine să fie o reacție reflexă, nu o expresie de bucurie.
Cum pot tații să își satisfacă în siguranță dorința de a interacționa fizic?
Deși dorința de a interacționa fizic cu bebelușii provine dintr-un loc de iubire, există modalități mai sigure pentru a dezvolta conexiuni jucăușe. Dr. Johns sugerează activități care să implice contact fizic, dar care să rămână aproape de sol. Să folosești o saltea moale sau să te joci în spatii sigure poate oferi o alternativă mai puțin riscantă la aruncatul bebelușului în aer.
În concluzie, impulsul de a lansa bebelușii este mai mult despre împlinirea unei dorințe personale paternale. Pe măsură ce copiii cresc, discuția despre siguranță se transformă într-una despre aventură, provocare și jocuri care îi includ activ și pe cei mici. Cândva anaerobatici, copiii vor deveni competitori redutabili în jocurile de wrestling din sufragerie și, poate, chiar lideri improvizați în junglele lor imaginare.
Fie ca dorințele paterne să fie canalizate într-un mod sigur, pentru ca, împreună cu copiii lor, tații să descopere bucuria adevăratelor aventuri familiale!
