Am descoperit că a deveni părinte te face să reconsideri multe lucruri pe care le credeai imposibile. Unul dintre aceste lucruri este să accepți ajutorul altor persoane și să le lași să îți țină copilul în brațe. Povestea mea începe cu un cuvânt italian încântător - „bombolotto”, care nu are o traducere precisă în engleză. Înseamnă păpușă, bebeluș dolofan, fericit și toate aceste lucruri într-un mod onomatopeic și vesel. Este ceea ce femeile din Napoli exclamă când văd un bebeluș angelic pe care trebuie să îl piște și să îl drăgălească până când râde cu poftă.
În timp ce mă plimbam cu fiul meu prin Cartierul Spaniol din Napoli, o vânzătoare l-a luat pe fiul meu în brațe fără să ceară permisiunea. Am fost puțin deranjat, dar am aflat rapid că bombolotto-urile sunt considerate o comoară publică în Napoli. Obrajii lor sunt pentru sărutat, iar faldurile brațelor pentru mângâiat. Sunt o binecuvântare. Sunt un testament al unei legături spirituale italiene nescrise: „Veți pofti, dar numai cele mai bune lucruri”.
Fiul meu, nu s-a născut mare și nici italian. A venit pe lume cu o lună mai devreme, dintr-o mamă cu preeclampsie și a fost adus țipând în brațele asistentei din sala de operații. La naștere avea doar puțin peste 2,5 kg și era destul de nervos. L-am ținut în brațe de îndată ce a fost înfășurat. Era cel mai ușor și greu lucru pe care îl ținusem vreodată. Ca un carton de lapte, dar cu toată greutatea lumii pe umeri.
Apoi, a fost în brațele tuturor. Mama lui a vrut să îl țină, și mătușa lui, și bunicii lui, și chiar și câinele nostru a vrut să-l miroasă. Vecinii noștri și prietenii de familie voiau să-l țină, iar bunii prieteni au venit din Boston doar pentru a-l vedea. Din păcate, a venit și un moment când a început să tușească și nu mai mânca deloc. Am mers de urgență la spital unde a fost diagnosticat cu virus respirator sincron, iar micuțul nostru a avut nevoie de oxigen.
Văzându-l atât de mic și luptând să respire, am învățat lecția bătăliei care nu iartă pe nimeni. Fiul meu s-a recuperat treptat și a câștigat din nou greutate. Fiecare gram în plus era o victorie. Curând după externarea din spital, el a crescut într-un ritm rapid.
De-a lungul timpului, bombolotto-ul meu a devenit destul de mare, iar plimbările cu el în brațe s-au transformat într-o provocare fizică. Devenise atât de robust încât îndată ce medicul pediatru l-a numit „robust”, am simțit un val de emoție. Se simțea protejat într-un mod în care eu n-aș fi reușit să îl protejez singur.
Călătoria noastră în Italia a fost o combinație de nevoie de relaxare și dorința de a-i arăta fiului nostru o parte din lume. Am găsit o casă de piatră mică aproape de mare, gândindu-ne că vom petrece timp de calitate împreună. Planificam să îl ținem în apă, să îl purtăm pe umeri prin străzile pietruite, dar pe măsură ce zilele treceau, greutatea lui a început să îmi afecteze spatele și umerii obosiți.
Când am ajuns la Matera, o veche cetate creștină, am realizat că va trebui să îl las pe bombolotto-ul meu în brațele altora, chiar dacă nu era ceea ce îmi doream. Vinovăția m-a făcut să compun un cântec inspirat de „Bomboleo” al Gipsy Kings, doar pentru a-mi consola fiul și a-l face să zâmbească.
Cu timpul, am ajuns să înțeleg că un bombolotto este deținut de toți cei care îl prețuiesc și îl iubesc. Străzile orașelor Gallipoli, Bari și Lecce au devenit scenele unor momente speciale în care alți oameni ne-au ajutat să ducem povara dulce a băiatului nostru. Am descoperit că partajarea acestei responsabilități ne-a apropiat de comunitatea pe care am întâlnit-o și am simțit că greutatea de a îl ține era mai mult o binecuvântare decât povară.
În cele din urmă, am învățat să împărtășesc greutatea iubirii noastre cu alții și să nu mă simt vinovat că fiul meu, bombolotto-ul meu, este bucuria celor ce îl țin în brațe și îl sărută pe obraji. Este ușor și greu deopotrivă, fiind cel mai dulce dar pe care l-am primit vreodată. Acest sentiment ne-a învățat să avem încredere într-o lume care ne înconjoară cu iubire și grijă.
