Cuvântul italian "bombolotto" nu are o traducere precisă în engleză. Este un termen vibrant și plin de viață, care înseamnă păpușă, bebeluș-jucărie, bebeluș grăsuț, bebeluș fericit, și toate aceste lucruri într-un mod armonios și onomatopeic. Este strigătul pe care femeile de pe stradă îl folosesc pentru a descrie ceva cherubic care trebuie să fie gâdilat și adulat până ce oferă un chicot. Este cum a fost descris și fiul meu de vânzătoarea din Cartierul Spaniol din Napoli, înainte ca aceasta să-l ia în brațele ei fără să-mi ceară permisiunea și să-l prezinte prietenilor săi într-un magazin de ceramică, unde probabil urmau să spargă câteva căni.

Am fost deranjată de faptul că nu mi-a cerut voie, dar în Napoli, bombolotti sunt considerați un bun public. Obrajii lor trebuie să fie sărutați și micile lor brațe admirate cu afecțiune. Sunt o binecuvântare. Întăresc un pact spiritual italian nespus: să râvnești, dar doar la cele mai bune lucruri.

Fiul meu nu s-a născut mare sau, pentru această poveste, italian. A venit pe lume cu aproximativ o lună mai devreme, într-o manieră dramatică, dar și-a revenit cu timpul. De la naștere, a avut o primă întâlnire complicată cu viața, dar a demonstrat o rezistență uimitoare. A fost trecut din brațe în brațe, devenind rapid un bombolotto respectat în familie.

După o primă experiență stresantă în spital, unde a fost diagnosticat cu RSV și a avut nevoie de oxigen, am devenit extrem de protectoare cu sănătatea lui. Întreg universul nostru se învârtea în jurul nevoii de a-l proteja și de a-l face să crească sănătos. Întoarcerea acasă după spitalizare a fost o binecuvântare, iar în ciuda izolării impuse de grijile noastre, fiul meu a început să crească rapid și să devină un bebeluș "robust," cum îl descrisese un medic pediatru.

În curând, greutatea sa a ajuns să crească la fel de rapid ca spiritul său. Dintr-o dată, părea cât un copil de trei ani, chiar dacă nu mergea încă. Ne-am bucurat fiecare moment de progres, chiar dacă asta însemna și o povară fizică pentru umeri și spate.

O călătorie planificată în Italia a fost cel mai bun pretext pentru a ne elibera de stresul cotidian și a ne bucura de zile însorite lângă mare. Decizia de a porni la drum cu un copil de aproape un an a fost mai greu de realizat decât de imaginat. Trotuarele pietruite, turnurile de clopote și scările vechilor fortărețe au exclus rapid utilizarea căruciorului, iar eu m-am încrezut în rucsacul pentru copii pentru a-l purta peste tot. Acest lucru s-a dovedit totuși a fi mai provocator decât mă așteptam.

În timpul călătoriei, inevitabila oboseală de a-l purta în brațe a început să mă copleșească. Cu toate acestea, un element surprinzător de ușurare a venit din tradiția locală, în care oamenii îți iau bebelușul în brațe fără ezitare. În Neapole, un bombolotto este un simbol de bucurie, și toată lumea își dorește să participe la această fericire. Cu fiecare ocazie de a-l lăsa pe fiul nostru în grija unui străin binevoitor, am descoperit o formă nouă de intimitate și comunitate.

Călătoria noastră s-a transformat într-o lecție de încredere. Am învățat că uneori, să lași pe alții să îți țină copilul nu înseamnă că renunți la un rol de părinte, ci că îți deschizi inima către comunitate. Bombolotto-ul nostru, așa cum a fost numit cu drag în străzile Italiei, a devenit mai mult decât copilul nostru. A fost o parte dintr-o experiență comună, un simbol de bucurie care transcende granițele culturale.

La finalul lunii noastre în Italia, am realizat că a fi părinte nu înseamnă întotdeauna a face totul de unul singur. Înseamnă și să te bucuri de momentele pe care le împarți cu ceilalți, să protejezi și să îți iubești copilul, în timp ce înveți să primești sprijinul altora. Copiii noștri nu sunt doar ai noștri. Într-un fel, ei aparțin și lumii — lumii care le oferă zâmbete, mâini care să-i țină și inimi care să-i iubească. Iar acest lucru este, într-adevăr, un dar prețios.